A vedea în personalitatea lui Ion Creangă doar geniul popular, ar fi dovada superficilalităţii. E adevărat ca geniul e talentul de a scrie după o regulă nedeterminată, însă în cazul prozatorului humuleştean, geniul a însemnat mai mult decât atât. Geniul lui Creangă se defineşte în raport cu modernitatea percepţiei literaturii ca buclă a timpului, ca salvare din labirint. Cu mult timp înaintea lui Proust, considerat emblemă a recuperării trecutului, Creangă găsea, surprinzătoare prin simplitatea ei, formula întoarcerii în timp.
Amintirile din copilărie refac prin creaţie traseul dinspre prezent spre trecut, dinspre maturitate spre copilărie, adică spre esenţă, spre marile adevăruri pe care individul le poartă în sine, dar le risipeşte odată cu trecerea timpului. Marea metaforă a lui Creangă din Amintiri … este jocul, prin care individul, fie pui de om, fie om în toată firea, îl practică pentru a se iniţia în tainele lumii. In centrul acestei lumi stă, pentru Creangă, dar şi pentru eroul lui, „prichiciul vetrei cel humuit”, spre care se va întoarce permanent, atras de vraja jocului lipsit de griji.
Eroul, Nică, îşi marchează universul prin traseele pe cere le săvârşeşte, pornind de la centru, de la vatra casei părinteşti, locul comun al esenţelor, unde se reunesc marile taine ale generaţiilor trecute şi prezente. De la nevinovatele plecări la scăldat, la cireşe sau la iarmaroc, care sunt tot atâtea aventuri ale iniţierii, până la trista plecarea la Broşteni sau, mai apoi, la Fălticeni, totul este pus sub semnul iniţierii. De fiecare dată, plecării îi corespunde întoarcerea în sânul familiei, iar în fiecare întoarcere se recunoaşte evoluţia eroului, de la ţâncul neastâmpărat şi neştiutor în ale lumii, la holteiul mândru şi încrezător în sine. Treaptă cu treaptă, eroul pătrunde din „lumea mică”, a casei părinteşti, în „lumea mare”, fără să se simtă ameninţat ca-şi va pierde reperul: „prichiciul vetrei”.
Drama eroului se va naşte tocmai atunci când acest centru al lumii sale îi apare din ce în ca mai îndepărtat şi mai greu de regăsit. Astfel se explică accentele nostalgice ale despărţirii de satul natal, pentru că despărţirea nu era altceva decât pierderea în ceaţa timpului a reperului esenţial: vatra casei părinteşti. Flăcăul, aflat la vârsta marilor întrebări, dar şi a marilor intuiţii, îşi înţelege acum condiţia trecătoare, împotriva căreia, mult mai târziu, i se va opune cu o forţă uimitoare.
Fără a suprapune, la modul absolut, copilăria lui Nică peste biografia lui Creangă, nimeni nu poate face abstracţie de caracterul autobiografic al operei. Acceptând această formulă subiectivă, profund interiorizată a scrierii, putem descoperi ce anume opune scriitorul condiţiei sale umane trecătoare: Creaţia. Ultimul drum evocat în Amintiri …, cel al plecării la Iaşi, părea un drum al ruperii definitive de locul natal şi de copilărie deopotrivă. Scrierea operei a însemnat pentru Creangă un prilej de întoarcere spre copilărie pe firul memoriei afective, a trasat un demers al recuperării timpului pierdut. Vocaţia scrisului l-a întors pe cel care lupta să nu se lase cuprins de „neagra amărăciune” spre lumea esenţelor, spre centrul universului său, iar această ultimă revenire este şi proba ultimei trepte de iniţiere în cel mai complex joc al conştiinţei: Creaţia.
Prof. Adina Margine – Colegiul Naţional „Stefan cel Mare”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu